Faptul
că noi ne mișcăm corpul, că mergem, ne ferim de obstacole, scriem sau ne mișcăm
capul spre stânga sau dreapta este mult mai complex și mai important în
formarea noastră ca individualități decât pare la o primă vedere.
Psihomotricitatea
(comportamentul motor în relație cu propriul nostru corp și cu lumea
exterioară) reprezintă pe de o parte o aptitudine (eu POT face diferite mișcări
și acțiuni) și o funcție complexă de reglare a comportamentului individual, pe
de altă parte (când părintele se joacă cu copilul său și îi aruncă acestuia
mingea, micuțul va răspunde acestei situații reglându-și comportamentul: va
deschide brațele și va prinde mingea).
În
spatele unei acțiuni pe care o realizăm (mers, jocul cu mingea etc.) sunt
antrenate o serie de simțuri și abilități: sensibilitatea
chinestezică, simțul echilibrului, simțul ritmului și al aprecierii distanțelor
scurte, coordonarea membrelor, coordonarea ochi-mână și ochi-picior, coordonarea generală, agilitatea, precizia și
stabilitatea mișcărilor, aprecierea oportunității acțiunilor în diferite
momente de timp, lateralitatea, schema corporală.
Așadar, mișcarea nu se produce ca act în sine, ci doar cu contribuția
funcțiilor psihointelectuale. Între motricitate și intelect și afectivitate
există o strânsă legătură, ele contribuie la dezvoltarea armonioasă a
copilului. Educându-l pe copil sub aspect psihomotric, învățându-l să își
cunoască și să își recunoască în primul rând corpul (propria schemă corporală),
să meargă, să realizeze tot felul de mișcări cu corpul său și cu membrele sale
într-un mod conștient și voluntar, de fapt îl facem să fie stăpân pe propriul
său corp, îi îmbunătățim echilibrul fizic și cel mental, îi formăm deprinderile
de a folosi corect și eficient obiectele din jurul său și, nu în ultimul rând,
îl ajutăm să dezvolte relații armonioase cu cei din jur.
Analizând
aceste aspecte ne dăm seama cât de importantă este educația psihomotrică, mai
ales în cadrul intervenției psihoeducaționale (în cazul copiilor cu diferite
tulburări care necesită educație specială). În anumite tulburări de dezvoltare
(cum este de exemplu autismul) imaginea corporală este grav afectată (copilul
nu își recunoaște propriul corp) și exită diferențe (uneori foarte mari) între
ceea ce poate face copilul din punct de vedere motric și ceea ce ar trebui să
facă la vârsta lui. Dată fiind legătura strânsă între ariile de dezvoltare a
personalității înțelegem că educând copilul în anumite arii și lăsând deoparte
una dintre ele, rezultatele nu vor fi cele așteptate. De multe ori, psihomotricitatea este lăsată la urmă
sau într-un plan secund. Copilul trebuie să vorbească, trebuie să potrivească,
trebuie să învețe culorile... Dar cum ar putea să vorbească dacă el nu își
poate mișca limba în diferite poziții (pentru a emite diferite sunete) sau cum
ar putea să se îmbrace dacă el nu își poate mișca degetele, nu poate apuca o
minge și nu își poate controla forța? Altfel spus, cum ar putea face tot ce ar
trebui să facă pentru a fi independent, dacă el nu este conștient că propriul
său corp este format din diferite segmente (brațe, picioare, degete, cap etc)
pe care le-ar putea folosi în mod voluntar pentru a-și satisface dorințe și
nevoi sau pentru a influența comportamentul celorlalți?
Este
dovedit științific că mișcarea este benefică pentru organism, atât la nivel
fiziologic, cât și la nivel psihic. Pentru un organism în formare (cum este cel
al copilului) mișcarea este cu atât mai importantă. Copilul care stă liniștit
și nu face nimic sau cel care se mișcă neîncetat, dar și necontrolat și fără sens,
nu sunt copiii care să se dezvolte armonios. Așa că, în loc să se uite la
televizor sau calculator încă de la vârste mici (1 an sau 2), le-ar prinde mult
mai bine să fie captați de jocuri sau cântecele care implică mișcări ale
corpului și manipulări ale obiectelor. Am fost fiecare dintre noi copii și știm
cât ne plăcea să ne jucăm și cât de multe lucruri descopeream prin joc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu