Atunci când
se anunţă venirea pe lume a unui copil, părinţii îşi fac planuri, aleg numele
copilului, îşi imaginează cum va fi copilul, cât de frumoasă va fi viaţa lui şi
a lor, cât sunt de binecuvantaţi pentru că aduc o viaţă pe Pământ. Şi vine
momentul în care apare minunea. Şi părinţii sunt fericiţi şi se bucură de
fiecare moment petrecut împreună cu copilul şi totul merge conform planurilor şi
aşteptărilor. Dar apare un moment în care se constată că între aşteptări şi
realitate există o mare discrepanţă. Copilul nu este deloc cum se aşteptau să
fie, nu corespunde imaginii pe care părinţii şi-au format-o... Şi lucrurile încep
să se clatine cu putere şi ei simt că pierd controlul. Nu îl înţeleg pe copil şi
nu înţeleg manifestările lui, dar mai ales nu înţeleg de ce anume se întâmplă
asta şi de ce anume li se întâmplă lor....
Şi începe
lupta pentru redobândirea controlului, pentru păstrarea sau refacerea realităţii
astfel încât să corespundă imaginii pe care ei şi-au construit-o în aşteptarea
copilului, lupta pentru a respinge tot ce se întâmplă cu copilul, lupta pentru
a respinge tulburarea şi manifestările ei...
Lupta se desfăşoară pe fondul unor sentimente de frustrare
(că situaţia nu este aşa cum părinţii şi-au dorit-o), de furie (că toate astea
li se întâmplă lor), de vinovăţie (că poate ei poate au făcut ceva care a
determinat asta).... Aceste sentimente urmăresc toate demersurile pe care ei le
iniţiază pentru recuperarea copilului şi se reflectă în interacţiunea cu
copilul.
Fără să conştientizeze aceste trăiri negative şi fără să
aibă aceasta intenţie, părinţii ajung să pună presiune pe copil şi să se
focuseze sau să vadă doar ce copilul nu face sau face greşit. Ei
proiectează pe copil propriile lor sentimente de frustrare, de nemulţumire, de
furie. Presiunea apărută este una negativă şi influenţează demersul terapeutic şi
stima de sine a copilului.
Am scris la un moment dat un articol în care făceam
referire la cei 4
A de care are nevoie copilul pentru a se dezvolta armonios:
apreciere, atenţie, afecţiune şi (mai ales) acceptare. Cât de mult are copilul
nevoie de a fi acceptat de către părinţi aşa cum este el, cu bune şi cu rele… Cât
de important este pentru el să simtă că este acceptat aşa cum este, chiar dacă
este diferit de felul în care şi l-au imaginat părinţii… Acceptarea înseamnă
iubire necondiţionată, fără dorinţa excesivă de schimbare şi de conformare unui
anumit standard sau unei anumite imagini. Acceptarea nu presupune schimbarea
persoanei respective, ci susţinerea ei în procesul dezvoltării personale. Te
accept aşa cum eşti, cu specificul tulburării, şi te sprijin în tot ce faci
pentru a-ţi atinge potenţialul maxim. Nu încerc să iţi schimb natura ta ca
fiinţă umană, să schimb specificul tău şi tot ceea ce te face unic. Când încerc
să te schimb, înseamnă că nu îmi place deloc felul în care tu eşti, deci nu te
accept aşa cum eşti. Te iubesc, dar vreau să fii altfel, vreau să fii aşa cum îmi
doresc eu, nu aşa cum eşti tu - în acest moment nu putem vorbi de acceptare.
Aceasta este respingerea.
Dar ceea ce respingem este mereu ceva din afara noastră?
Sau tot ce respingem este şi ceva din noi, ceva ce nu ne place la noi înşine,
ceva ce nu acceptăm la noi înşine? Am vorbit despre acceptarea copilului
de către părinţi. Este momentul să ne îndreptăm atenţia asupra părinţilor ca
fiinţe umane, nu doar ca şi părinţi ai unui copil cu autism. Faptul că au un
copil cu autism nu îi defineşte ca fiinţe umane. Esenţa lor nu este aceasta.
Faptul că copilul lor are autism nu înseamnă că vina le aparţine lor, nu înseamnă că ei au făcut ceva greşit sau că
nu au fost suficient de atenţi cu copilul lor. Însă aceste sentimente de îndoială
şi de vinovăţie îi bântuie pe mulţi dintre părinţii copiilor cu autism, şi în
special pe mame. Mama, prin natura ei, este cea care dă na;tere copilului.
Femeia se implineste prin rolul de mama, prin copilul caruia ii da naştere. Iar
când copilul pe care îl naşte are dificultăţi şi nu corespunde standardelor
impuse de societate şi nici aşteptărilor ei, apare frustrarea şi începe lupta
cu tot ce înseamnă acea situaţie, cu tot ce trebuie schimbat pentru a fi
normal.
Dar neacceptarea copilului aşa cum este el, nu înseamnă oare şi
neacceptarea propriei persoane şi a faptului că ea ca mamă a nascut un copil
care este diferit (în viziunea celorlalţi)? Nu înseamnă oare învinovăţirea
propriei persoane şi neiubirea ei, deci respingerea faţă de propria persoană?
Şi atunci, cum ar putea o persoană care nu se acceptă sau
nu acceptă părţi importante din ea, să accepte pe cinva din afară (cu care are
o legătură atât de puternică)? Cum ar putea un parinte să îşi accepte copilul atât
timp cât nu se accepta pe el că a dat viata acestui copil? Şi mai ales cum l-ar
putea ajuta să îşi atingă potenţialul?
Ştiu că tot ce am scris este foarte dur şi greu de analizat
şi răscolitor. Aceste sentimente nu sunt conştientizate de părinţi şi nu e uşor
de ajuns aici şi de a accepta realitatea. Motivul pentru care am ales să scriu
aceste rânduri sunt oamenii, adulţi şi copii. Noi oamenii cărăm în spinare câte
un sac, mai mare sau mai mic, cu tot felul de sentimente şi emoţii distructive
(frustrări, supărări, furie, vinovăţie, invidie etc). Greutatea acestui sac are
influenţă puternică asupra nivelului de nefericire din viaţa fiecăruia dintre
noi. E adevărat că viaţa e dificilă şi că sunt multe greutăţi şi situaţii
limită. Însă de fiecare dintre noi depinde pentru câtă vreme dorim să cărăm
acel sau şi dacă vrem să mai aruncăm de prin el, ca să fie mai uşor.
Iertarea are puterea de a face ca sacul să scadă în greutate. Iertarea
celorlalţi, dar mai ales iertarea propriei persoane pentru tot ce simte
negativ, pentru tot ce se învinovăţeşte, pentru furia pe care o simte faţă
de ea însăşi, pentru tot ce nu este aşa cum şi-a dorit. Iertarea înseamnă iubire
şi acceptare. Acceptarea oferă puterea de a te focusa pe soluţii şi nu pe
problemă.
Copilul
simte mult mai bine decât adultul tot ce transmit ceilalţi ca şi emotie şi tot ce
simt cei din jurul său în legătură cu el. Acest lucru se întâmplă deoarece el
este la început, nu are deja formate credinţe despre ce e bine şi rău, despre
ce ai voie să faci şi ce nu, depre ce e ruşine şi ce e permis. Adultul are deja
formate aceste `programe` şi seturi de credinţe care îl depărtează de centrul
fiinţei sale, de Sinele său. Copilul cu autism este şi mai sensibil din acest
punct de vedere. Dificultăţile de comunicare pe care le are îl determină să fie
mult mai deschis şi mai receptiv la energiile din jur, energii provenite din trăirile
celor din jur. Astfel că el simte neacceptarea sa de către adult, de către părinţi,
neacceptare de care de cele mai multe ori adultul nici nu este conştient.
Cum în fiecare bine există un rău, şi în fiecare rău
există un bine. Văd în fiecare zi diferenţa de greutate a sacilor de emoţii
distructive pe care părinţii îi cară în spate. Văd asta pe copiii lor, în evoluţia
copiilor. Atitudinea părinţilor faţă de tulburarea copilului şi faţă de propria
lor persoană are impact asupra rezultatelor terapiilor în care este implicat
copilul. Este adevărat că rezultatele depind şi de calitatea terapiei, de
echipa de terapeuţi, de vârsta la care se începe şi de potenţialul copilului.
Dar ceea ce susţine mereu toate demersurile terapeutice şi toate metodele de
recuperare este atitudinea celor din jurul copilului. Copilul cu autism are
nevoie de iubire, iubire necondiţionată. Iar pentru asta e nevoie ca părinţii să
se iubească necondiţionat pe ei înşişi. Nu poţi oferi ceea ce tu nu ai.
Ceea ce fiecare dintre noi are nevoie pentru a fi în
echilibru şi a putea continua şi finaliza orice bătalie este iertarea şi
iubirea propriei persoane. Acceptarea propriei persoane, aşa cum este ea.
Vreau să
îi felicit pe toţi părinţii copiilor cu autism, şi nu numai, pentru eforturile
pe care le depun, pentru determinarea cu care luptă pentru copiii lor. Fiecare
dintre ei este un erou, şi nici eroii nu sunt perfecţi. Vreau să îi incurajez
pe toţi cei care se regăsesc în acest articol şi pe toţi cei care au trecut de
momentele cele mai dificile ale luptei, îi încurajez să împărtăşească din
experienţa lor şi celorlalţi părinţi pentru a le oferi puterea de a continua.
Împreună putem schimba viaţa copiilor cu autism. Dar schimbarea începe cu noi
înşine, cu acceptarea şi iubirea noastră, a propriei persoane.
Dragi
părinţi, acceptaţi-vă şi iubiţi-vă pentru tot ce sunteţi, pentru tot ce faceţi,
pentru tot ce aveţi! Sunteţi minunaţi. Iar copiii voştri au nevoie să simtă
asta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu