Ar putea fi un copil
redus la tulburarea sa ori la anumite comportamente?... Nu, şi nici nu ar trebui să se întâmple acest lucru.
Şi totuşi, de multe ori vedem mai întâi tulburarea şi apoi copilul. Datorită
aspectelor negative şi greu de gestionat pe care le are tulburarea de spectru
autist (crize comportamentale greu de înţeles şi de calmat, dificultăţi de
adaptare a copilului la mediu, dificultăţile de comunicare etc) se întâmplă ca atunci
când adultul (părinte, terapeut, educatoare etc) se uită la copil să vadă întâi
sau doar tulburarea. Să vadă doar autismul. Să nu mai vadă copilul. Cu
alte cuvinte, copilul dispare din ecuaţie, locul său fiind luat de tulburare. Şi
cum tulburarea nu are nevoie de cei 4 A (atenţie, apreciere, afecţiune,
acceptare), ci doar de tratament şi terapii, pornim lupta ignorând aspectul
principal: copilul. Uităm că şi copilul simte, că are nevoie să se joace (nu
să facă lecţii) , că fiind o fiinţă copilul are nevoie de afecţiune, de
echilibru emoţional.
Copilul cu autism are nevoie să fie văzut ca şi copil. El asta este – o fiinţă umană, nu o tulburare. Are nevoie să fie ajutat să înveţe aşa cum
poate el să înveţe. Are nevoie de tot
ceea ce îi este necesar unui copil pentru a se dezvolta armonios din punct de
vedere emoţional: atenţie, apreciere, afecţiune şi acceptare.
Este foarte important modul în care ne raportăm la copilul cu tulburare de
spectru autist. Atunci când vedem întâi
sau doar autismul, apare nevoia nostră de a-l schimba. Nu acceptăm felul în
care este şi ne vom centra acţiunile pe schimbarea lui, pe aducerea lui cât mai
aproape de „normă”, de felul în care noi vrem să fie. Iar copilul simte această
atitudine a adultului, care de multe ori nu este una conştientizată sau voluntară. Copilul simte
această presiune pusă pe el, pe schimbarea lui. Rezultatul nu va fi schimbarea
aşteptată de adult, ci suferinţa copilului, retragerea lui în stereotipii şi
comportamente agresive.
A-l vedea pe copil în primul rând, ca fiinţă şi apoi tulburarea sa,
înseamnă a-l accepta aşa cum este el şi a-l ajuta să înveţe tot ce are nevoie
în felul în care el o poate face. Când vedem
copilul realizăm că activitatea de bază a copilului
este jocul. Copilul are nevoie să fie ajutat să se joace, are nevoie să se simtă apreciat în
creativitatea sa stângace, are nevoie să se simtă sprijinit necondiţionat în
efortul său de a progresa şi de a se descoperi. Părinte sau terapeut, copilul
are nevoie de cineva care să-l descopere dincolo de afecţiunea pe care o are. Atitudinea
pozitivă este ceea ce îl susţine pe copil în procesul lui de învăţare, este
ceea ce îi
alimentează permanent încrederea în sine şi în potenţialul psiho-fizic şi intelectual.
Atitudinea noastră fiind cel mai important aspect din cadrul procesului de
recuperare al copilului cu autism, este necesar ca aceasta să fie una
corespunzătoare înlesnirii achiziţiilor pe care copilul le are de realizat.
Nimeni nu poate învăţa, nu îşi poate depăşi barierele atât timp cât se simte
neapreciat, atât timp cât este continuu corectat şi criticat, atât timp cât i
se subliniază tot ce nu poate face, şi mai ales atât timp cât este tratat doar
din punct de vedere al tulburării sale (şi nu al persoanei care este).
Atât timp cât noi vom vedea doar autismul (şi nu copilul) toate metodele terapeutice şi programele
educaţionale în care copilul va fi implicat nu îl vor ajuta să se dezvolte
armonios şi să ajungă să fie integrat.
De aceea, în nici un proces de recuperare această egalitate „autismul = copilul cu autism” nu are valoare de adevăr
.
Să privim întotdeauna copilul şi să ne desfăşurăm activităţile şi acţiunile
educaţionale pentru el şi pornind de la el. „Copilul este cel care are autism,
nu autismul este cel care are copil.” –Paul C.Cojocaru
Comentarii
Trimiteți un comentariu