Terapia ABA și traumele

Terapia ABA provoacă traume. Chiar am dat peste grupuri pe Facebook pe această temă și chiar am întâlnit campanii împotriva terapiei ABA. Motivul fiind acela că provoacă traume persoanelor implicate în astfel de programe. 

Și da, uneori poate provoca traume. Dar nu doar terapia ABA. ȘI nu doar terapiile. Ci și alte programe educaționale, chiar și grădinița și școala. Și nu terapia, programul sau grădinița în sine provoacă traume. Ci omul de acolo. Cel care pune în practică. Cel care rămâne conectat doar la cartea din care a învățat sau doar la mentorul său. Omul care uită că are în față un alt om. Un om mai mic, la început de drum, care nu are mecanisme de apărare sau de reglare emoțională. Un om mai mic care a venit la omul mai mare ca să învețe. 

Cel mai important aspect în lucrul cu oamenii și mai ales cu copiii cred că este relația pe care o stabilești cu peroana respectivă. Orice metodă terapeutică ai avea, oricât de multe cărți ai fi citit și oricât de multe cursuri ai fi parcurs, dacă nu te conectezi la micul om din fața ta, nu poți avea rezultate pe termen lung și poți lăsa urme negre.

Oricare ar fi terapia aleasă ea trebuie făcută pornind în primul rând de la copil care este o ființă umană (cum spunea și Paul Cojocaru „Autismul nu are copii, copiii au autism”). Copilul are nevoie să se simtă în siguranță, are nevoie să fie acceptat și să îi fie acceptată frica. Nu pot sa închid ușa cabinetului și copilul să plângă disperat (ajungând să se învinețească și să vomite) după mama lui și să îmi spun că „asta e, se va obișnui, că e alintat și de aia plânge”. Că așa spune manualul și așa am învățat la curs. 

Am făcut asta la început. A fost groaznic. Eram în facultate când am luat contact prima dată cu terapia ABA și cu autismul. Îmi amintesc prima zi de lucru și acum. Ni se facuse un training de 2 zile și ni se spusese clar că vom închide ușa și chiar dacă copilul va plânge 2 ore, asta e, se va liniști intr-un final. A fost greu pentru mine și colegul meu de atunci. Dar am facut pentru că așa ni s-a spus, eram la început și făceam ce spuneau coordonatorii. Era acum 13 ani. Între timp am schimbat multe. Mi-am dat seama că lucrurile nu funcționau și nu au cum să funcționeze când scoți din ecuație persoanei toate emoțiile și trăirile ei și îi lași doar diagnosticul. 

Ieri m-am întâlnit cu un băiețel de 2 ani, foarte atașat de mama lui. De cum a ajuns pe strada cabinetului a început să plângă. Deși mai fusese în câteva rânduri și a intrat fără probleme. Undeva ceva s-a întâmplat. Și am făcut ce trebuia făcut: terapie. Pe trotuar în fața porții cabinetului. Am desenat pe asfalt străzi și garaje de mașini și ne-am jucat. Apoi am prelungit străzile și am intrat în curte. Și am continuat joaca cu un copil care era relaxat și se simțea în siguranță. Cum ar fi fost să îl iau cu forța din brațele mamei lui și să îl duc în cabinet? (pentru că așa am învățat eu că se face terapia).

E trist să văd că și acum, după atâta timp, întâlnesc copii care chiar nu agreează terapia, care plâng când sunt duși la terapie, care noaptea tresar în somn. Care sunt pedepsiți în timpul terapiei. 

Terapia trebuie să fie ceva plăcut pentru copil. Iar terapia ABA chiar poate fi ceva foarte plăcut pentru copil. Dovadă stau ceilalți copii care au făcut terapia ABA ani de zile și nu au rămas cu traume. Deci nu metoda e cauza. Ci oamenii care o pun în aplicare. 

Acest articol nu este o pledoarie pentru terapia ABA. Ci un semnal pentru toți cei implicați: părinți, terapeuți, profesori etc. Intotdeauna este importantă persoana din fața noastră, nu diagnosticul, nu cursurile pe care le-am făcut și cărțile pe care le-am citit. Da, aceasta din urmă sunt foarte necesare, dar dacă nu le trecem prin filtrul gândirii și le luăm ca  pe niște biblii și ignorăm copilul, atunci pe termen lung nu putem decât să provocăm traume.