Este timpul să înțelegem că părinții sunt parte din echipa de terapie a copilului.
Există un proverb care spune că dacă vrei să ajungi repede, mergi singur, iar dacă vrei să ajungi departe, mergi însoțit. Terapia copilului cu autism este de lungă durată. Poate că terapia se va termina la un moment dar, dar autismul va rămâne acolo în familie până la finalul vieții. În acest context a merge singur este de neimaginat. Părinții au nevoie de echipă, dar au nevoie să fie parte din echipă. Părinții când intră în terapie nu au ca scop să ne verifice, să vadă dacă noi ne facem bine treaba. Ei vin să învețe, vin să caute claritate, răspunsuri.
Noi ca terapeuți observăm cu ușurință lipsurile copilului și știm ce este de făcut pentru că noi pentru asta ne-am pregătit. Și le spunem părinților ce trebuie făcut, cum trebuie făcut, când este nevoie să facă anumite lucruri. Dar de multe ori ne frustrăm și simțim că părinții nu ne aud, nu ne ascultă, nu vor să facă așa cum spunem noi.
Cum ar putea un părinte să înțeleagă mesajul nostru dacă îl transmitem in 5 sau 10 minute după terminarea ședinței de terapie, în timp ce părintele își îmbracă copilul și poate mai sunt și alți părinți în sala de așteptare?
Și chiar dacă discuția ar fi purtată în birou, în liniște, cum ar putea să înțeleagă și să pună în practică tehnici și metode prezentate de noi, în absența copilului?
Părinții au nevoie să învețe cum să acționeze, cum să facă anumite lucruri. Dar au nevoie să învețe pe copilul lor, în momentul în care se întâmplă un comportament. Părinții au nevoie să participe la ședințele de terapie ale copilului lor. Asta înseamnă să facă parte din echipă.
Când un părinte intră în ședința de terapie noi ca terapeuți avem ocazia să vedem dinamica relației părinte copil, avem ocazia să vedem dificultățile părintelui și limitele copilului, și mai ales avem ocazia să îi dăm părintelui puterea, să îi arătăm cum poate interveni, cum se poate juca cu copilul lui, avem ocazia să înțelegem mai bine fricile lui, îngrijorările, să vedem care este nevoia lui.
Să fii părinte de copil cu autism e greu. Nu pot decât să îmi imaginez și nu aș putea vreodată să spun că înțeleg pentru că nu am cum. Ascult, văd și simt de multe ori, în discuțiile cu părinții oboseala, neputința, singurătatea. Nevoia lor este de a avea un sprijin, de a avea pe cineva care să le arate drumul și să îi ajute. Nu au nevoie de cineva care să ii critice și să le scoată în evidență ce nu fac bine (ei singuri sunt destul de critici cu ei înșiși). Se simt și așa destul de vinovați pentru situația care există și încearcă să devină părintele de care are nevoie acum copilul (ceea ce este total diferit de ce și a imaginat că va fi atunci când va deveni părinte).
Noi ca terapeuți ne punem anumite obiective pentru copil, pentru activitate terapeutică. Si lucrăm 1, 2, poate 3 ore pe zi pentru a atinge aceste obiective. Cum ar fi dacă echipa ar fi mai mare și toti membri echipei ar fi pregătiți și ar lucra la aceste obiective pe toată durata zilei? Cum ar apărea rezultatele? Pai…cu toții am fi câștigători. Și totul ar fi mai ușor.
Invită-l pe părinte în terapie. Pregătește-l așa cum își pregătești colegii terapeuți. Dacă vrei să ai rezultate mai bune și dacă vrei să schimbi viața familiei copilului cu autism.
Comentarii
Trimiteți un comentariu