Mă gândeam la terapie, la părinți, la copii, la neparticiparea părinților la ședințele de terapie…
Și mi-a venit în minte imaginea unui părinte care ajunge cu copilul la spital după un accident. Părintele e plin de sânge, ține copilul plin de sânge în brațe. Tot personalul medical se ocupă de copil, îl iau, îl îngrijesc, încearcă să îl repună pe picioare. În tot acest timp părintele rămâne în sala de așteptare sângerând. Toată lumea e preocupată de copil, să fie salvat. Iar părintele se scurge, încet încet.
După efortul foarte mari, copilul este salvat. Dar când este redat părintelui, acesta nu mai e în stare de nimic și se prăbușește. Medicii încep să se ocupe de părinte. Dar e prea târziu. A pierdut prea mult sânge.
Așa mi se pare că este de multe ori situația în cazul unei familii al cărui copil a fost diagnosticat cu autism. Toți specialiștii se ocupă de copil. Terapeuți, logopezi, medici, kinetoterapeuți etc toți fac eforturi extraordinare să „salveze” copilul. În tot acest timp părintele rămâne singur în sala de așteptare cu fricile lui, cu neputința lui, cu furia lui, cu durerea lui, cu rușinea lui, cu grijile lui (care îl macină și îl storc puțin câte puțin). Când copilul e „salvat”, în sensul că a făcut ani de terapie și a ajuns la un anumit nivel (mai ales când începe pubertatea) părintele e deja epuizat (fizic, psihic, emoțional). L-am pierdut.
Cred că la fel de importantă ca terapia copillului este terapia părintelui. Și nu mă refer neapărat la psihoterapie, ci la terapia prin care părintele învață cum să interacționze și cum să își înțeleagă copilul, cum să îl poată ajuta să devină autonom.
Comentarii
Trimiteți un comentariu