Sunt mic. Sunt
un copil. Am 3 sau 4 sau 5 ani. Nu sunt deloc cum și-au dorit părinții mei să
fiu. Nu mă uit la ei când mă strigă, nu mă joc cu ei, nu mă joc cu jucăriile
(sau o fac în moduri bizare), nu prea înțeleg cine sunt și nu înțeleg prea bine
nici lumea din jurul meu, dar mai ales nu vorbesc. Dar chiar dacă nu înțeleg
prea multe lucruri, eu simt. Și simt frustrarea părinților mei că eu nu sunt
așa cum ei și-au dorit… și simt furia lor pentru situația în care sunt… și simt
disperarea lor că nu găsesc soluții… și simt vinovăția lor atunci când găsesc
soluții și nu și le permit…și simt continua lor nemulțumire față de ceea ce eu
fac, chiar și atunci când ei aplică o soluție… Nemulțumirea lor mă face să mă
simt și mai mic și mă face să mă retrag și mai mult în activități și jocuri pe
care ei le consideră stereotipe…pentru că asta pe mine mă calmează…îmi reduce
stresul… Nu e ușor să auzi „Nu” de nenumărate ori pe zi și în special atunci
când eu încerc să vorbesc…chiar și stâlcit sau incorect. Credeam că asta vreți
– să vorbesc. Dar când aud „Nu” pot oare să mai încerc? Îmi mai spun foarte
des: „Nu ai voie să faci aia!” sau „Nu ai voie așa!”. Dar nimeni nu îmi arată
ce am voie să fac sau cum să fac. Cum aș putea eu să știu ce să fac dacă nimeni
nu mă învață? Sau mi se spune „Stai cuminte!” (asta pentru că mă mișc mult și
haotic și dărâm lucruri și nu pot sta locului). Dar eu nu știu ce să fac…pentru
că nu am învățat…
Și începe
procesul de învățare. Și lucrez multe ore pe zi. Vin oameni și mă învață tot
felul de lucruri, mă ajută să îmi cunosc corpul și să cunosc lumea din jurul
meu. Și lucrez și tot lucrez și devine obositor. Părinții mei mă duc în tot
felul de locuri tot pentru a învăța. Fac terapie și cu specialiștii și cu
părinții mei. Și învăț. Dar am nevoie de o pauză. E atât de obositor să ai 3
sau 4 sau 5 ani și să lucrezi 8 ore pe zi sau mai mult. Nu mai pot. Devin
nervos și agitat (mai agitat decât eram), nici nu mai pot învăța (sistemul meu
nervos nu mai poate face față cantității de informație și cerințelor celor din
jur), nu mă mai pot concentra. Și aleg să mă refugiez…să mă refugiez în
activități și acțiuni care îmi fac bine și mă liniștesc (pe care la un moment
dat nu le mai foloseam sau foarte rar): flutur mâinile, merg pe vărfuri, mă
legăn, cânt, plimb scaune, închid și deschid uși, aprind și sting luminile,
învârt roțile mașinuțelor, aliniez jucării…
Să nu uităm că copilul cu tulburare de spectru autist
este în primul rând un copil. El are nevoie de timp de odihnă și are nevoie de
joacă (joaca înseamnă activități care produc copilului bucurie și care îi
mențin toată atenția acolo, joaca înseamnă activități care să îl determine pe
copil să interacționeze cu adultul sau cu alți copii, activități prin care el
cunoaște lumea și se cunoaște pe sine). Dar ceea ce îl face pe copil să crească
frumos (și nu mă refer la aspectele fizice) sunt cei 4A: attention (atenție),
affection (afecțiune), appreciation (apreciere), acceptance (acceptare).
Orice copil (și orice om) are nevoie de atenție
din partea celor din jurul său, în special din partea familiei. El are nevoie
nu doar să lucreze (să facă terapie cu specialiștii). Copilul are nevoie de
părinții săi să se joace cu el și așa cum îi place lui (chiar dacă ei nu
consideră acest mod unul „potrivit”). Copilul are nevoie și de părinți, nu de
părinți care s-au transformat în terapeuți.
Copilul cu părinți-terapeuți nu primește suficientă afecțiune.
Asta pentru că părintele își ia foarte în serios rolul de terapeut și se
focusează pe programe și obiective și abilități ce încă nu au fost învățate și
trebuie recuperate.
Și atunci când „trebuie făcut” și „încă nu s-a realizat”
sunt permanent în mintea părintelui-terapeut, acesta nu se mai bucură și nu mai
observă efortul și progresele copilului. Pentru că mintea și atenția
părintelui-terapeut sunt doar pentru ce încă nu poate face copilul. Dar copilul
poate face atât de multe lucruri! Lucruri pentru care el a depus atât de mult
efort și pentru care merită apreciere. Merită să ne oprim din goana
după atinsul itemilor din Portage sau Carolina și să îl apreciem cu adevărat și
din suflet pe copil pentru unde a reușit să ajungă acum.
Și poate mai presus de toate acestea, copilul are nevoie
să știe că e acceptat așa cum este el, cu toate bizareriile, cu toate
stereotipiile, cu toate sunetele ciudate pe care le scoate, cu toate
diferențele față de ceea ce părintele și-a dorit, cu toate diferențele față de
ceilalți copii, cu tot ceea ce e diferit de noi ceilalți și diferit de ce
impune societatea prin „normal”. Acceptarea copilului cu bune și cu
rele înseamnă iubirea lui. Și noi toți avem nevoie de iubire (să dăm și să
primim).
Comentarii
Trimiteți un comentariu