miercuri, 14 octombrie 2015

Timpul nu se pierde; depinde de valoarea pe care i-o dai.

           Uneori să nu faci nimic din ce ţi-ai propus este cel mai bun lucru pe care îl poţi face. Şi cu rezultatele cele mai bune. Mă refer aici în special la terapeuţi şi părinţi care lucrează cu copilul şi prin "a lucra" înţeleg să facă programele terapeutice, cu accent pus pe "să facă" (cu orice preţ, indiferent de starea copilului). Este un sentiment greu de suportat - că timpul ne presează, că nu mai avem timp să recuperăm. Şi care se estompează puţin atunci când îl vedem pe copil că "lucrează". Dacă face programele din planul de intervenţie înseamnă că lucrurile se mişcă, deci e bine.
            Uneori însă e nevoie să îl ascultăm pe copil (nu pe tulburarea lui) şi să îl vedem (pe copil, nu pe simptomele tulburării lui). Este necesar să auzim care este nevoia copilului în acel moment. Sunt momente în care el are nevoie să se alinte, să fie răsfăţat, să primească afecţiune, să se simtă iubit. Şi se întâmplă ca aceste momente să fie în timpul programului de terapie (când el trebuie să lucreze).
          Vinerea trecută am avut o dimineaţă minunată. Aveam întâlnire cu M, un băieţel de doi ani şi jumătate, cu întârziere în dezvoltare şi cu o stare accentuată de anxietate cauzată de un moment în care a fost nevoit să se despartă bursc de părinţii săi. M. acceptă cu greu persoanele noi sau locurile străine. Plânge exploziv şi se linişteşte foarte greu. După o perioadă de aproximativ 5 săptămâni el a început să se mai relaxeze şi să se simtă în siguranţă, acceptă absenţa părinţilor pentru câteva minute şi se joacă.
              Ziua de vineri a fost altfel. Nu voia sub nici o formă să ne jucăm sau să lucrăm ce îmi propusesem eu, ţinând seama de planul de intervenţie pe care îl făcusem pentru el. Se lăsa pe covor, îmi evita privirea, nu lua jucăriile (nici pe cele care îi plăceau foarte mult). Se plimba prin cameră şi deşi uşa era deschisă nu pleca (de obicei ar fi plecat). Nici mamei lui nu îi oferea atenţie, se ducea lângă ea, dar pleca imediat fără să o privească sau să o atingă (de obicei stă în braţele ei).
             Atunci, nu am mai facut nimic. Cel puţin la prima vedere. M-am transformat în umbra lui. Tot ce făcea el, făceam şi eu. Tot ce atingea el, atingeam şi eu. Ce spunea el, spuneam şi eu. M., a început să uite în ochii mei tot mai des şi pentru un timp mai lung. A început şi el să mă imite pe mine pentru perioade scurte de timp. Era foarte bucuros şi foarte alintăcios. Mămica lui a fost foarte relaxată şi bucuroasă pentru bucuria lui. A fost prima dată când am auzit-o râzând atât de mult (de multe ori se întâmpla să aibă ochii în lacrimi). La final s-a aşezat între noi două (eram la distanţa una de alta) şi se uita când la mine, când la mama lui, cu acea expresie pe faţă care spunea "Ce fericit mă simt că voi sunteţi aici şi mă vedeţi pe mine (nu pe tulburarea mea)".


            Nu am făcut nimic, dar a  fost ceea ce el avea nevoie: să fie auzit, să fie validat, să fie alintat. La prima vedere ar putea părea o oră de terapie pierdută, şi, aşa cum o mămică mi-a spus acum mult timp, nu am făcut altceva decât să-mi pierd autoritatea în faţa copilului şi să îi pierd ei banii.. Dar de fapt a fost o oră magică. A fost o oră în care l-am simţit şi l-am văzut pe copil, o oră în care copilul m-a simţiti şi m-a văzut pe mine, şi mai ales a fost o oră în care el s-a simţit atât de în siguranţă încât a avut curajul să fie autentic. A fost o oră în care copilul a primit ceea ce avea nevoie în felul în care el îşi dorea (nu aşa cum eu sau mama lui am fi înţeles să îi oferim).
      Amintiţi-vă mereu că uneori e nevoie să luăm o pauză. Recuperarea copilului nu înseamnă "să lucrăm programe, să lucrăm". Nu doar asta. El este o fiinţă umană şi are nevoie să simtă afecţiune, să simtă acceptare, să simtă apreciere. Şi este important pentru el să le primească atunci când are nevoie de ele, nu când adultul consideră că e "adecvat" să le primească. Sunt foarte bucuroasă pentru mămica lui care nu a căzut în capcana lui "pierdem timpul dacă nu facem programe, dacă nu lucrăm". Poate că "am lucrat", dar altfel. Am clădit sentimentul de siguranţă şi echilibrul emoţional al copilului. Asta e ceea ce îl va susţine şi îl va ajuta să progreseze, indiferent de metoda terapeutică aleasă. Timpul nu se pierde; depinde de valoarea pe care i-o dai. :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu